În prezentul blog, prezentăm câteva aspecte ale vicierii limbii române de către actualii academicieni, cerându-le în acest mod scuze celor care cu adevărat şi-au dedicat întreaga lor activitate scopului nobil de a avea şi a vorbi o limbă cultă.

 a) Aglutinarea adverbului nici cu articolul nehotărât.

 Această directivă dictatorială are drept rezultat generarea de confuzii şi nimic altceva. Un (o, unii, unele) este (totuşi) articol nehotărât, iar nici (cel aglutinat) este adverb! Este adevărat că cele două cuvinte grupate formează un adjectiv pronominal negativ. Dar să complicăm inutil gramatica de dragul aglutinării celor două cuvinte, este total lipsit de logică, pentru că nici se utilizează şi neaglutinat, chiar ca adverb, ne mai vorbind că nici drept conjuncţie se utilizează numai neaglutinat. Dacă mai punem la socoteală şi că toată literatura din 1953 şi până prin anii 2010 s-a scris cu cele două cuvinte neaglutinate, iar în prezent se impune scrierea aglutinată, se vădeşte clar că actuala iniţiativă lingvistică este și inutilă şi inadecvată. Nu este exclus ca în virtutea aglutinării să ne trezim că scriem infinitivul verbului astfel: amerge, ajudeca etc. și nu a merge, a judeca etc, cum scriem în prezent! 

 b) Impunerea literei â în locul literei î.

Şi această directivă nu face altceva decât să genereze complicaţii inutile în scrierea corectă. Ba mai mult, sunetul î (din i) se apropie de sunetul i, dar este departe de sunetul a. Exemple: strimt, pindar, birnă, piine, în contrast cu stramt, pandar, barnă, paine, total inadecvate ca pronunţie.

 c) Exprimarea vulgară a unui viitor indefinit şi confuz: prin o să.

  Utilizarea acestei forme este mai mult argotică. Noi, în limba română avem viitorul I (eu voi... verb la infinitiv) şi viitorul II (eu voi fi... verb la participiu). Forma viitorului cu o să este vulgarizarea formei: eu am să... verb la prezent, care prin convenție poate fi asimilat cu timpul viitor, pentru că o expresie de tipul eu am să desenez, poate fi înțeleasă și: eu am de desenat ! 

   Când eram copil, reţin că am auzit exprimarea cu o să în anumite scrieri muncitoreşti, dar pe nimeni dintre oamenii culţi (şi chiar mai puţin culţi) nu i-am auzit utilizând această formă de viitor, aşa cum face majoritatea de astăzi!

 d) Cu toate că nu s-a impus încă forma întro, întrun, întradevăr, totuşi în virtutea imboldului produs de nicio şi niciun, se utilizează deseori forma vulgară (fără cratimă), care, desigur, nu are nici o justificare. Cratima înlocuieşte de obicei o literă, în cazul de faţă litera u din prepoziţia întru, pe care o elidează.

 e) Prepoziţia datorită ne este impusă în prezent spre a fi utilizată numai cu sens pozitiv, total nejustificat, deoarece datorită înseamnă, pur şi simplu, care se datorează, care are drept cauză şi nimic altceva. 

f) În actualul limbaj al armatei se utilizează un cuvânt ce nu are nimic comun cu limba română şi anume: capabilitate, care nu este altceva decât forţarea exprimării însușirii de a fi capabil, adică apt, în condiţiile în care în limba română avem cuvântul capacitate! Pentru conformitate, consultați DEX-ul. Dacă vreţi neapărat inspiraţia din engleză, vă propun să folosiţi şi următoarele exprimări: Eu vreau tu, Eu iubesc tu, pentru că aşa este în engleză: i need you, i love you! 

 g) Cuvântul ca (indiferent că e adverb, prepoziţie etc.) se utilizează în prezent, de către orice vorbitor, cu formula ca şi. De exemplu, în loc de Trifoiul este necesar ca nutreţ, se foloseşte o exprimare de tipul: Trifoiul este necesar ca şi nutreţ. Cuvântul ca este necesar pentru a indica destinaţia unui subiect, pe când expresia ca şi este necesară exprimării asemănării destinaţiei dintre două subiecte: trifoiul este un nutreţ la fel de bun ca şi lucerna. Singura situaţie de uzitare a formei ca oricum, este doar în cazul evitării cacofoniei.  

 h)  Se ştie că un combustibil (solid, lichid, gazos) aprins este însoţit de o flacără luminoasă, denumită şi flamă, reprezentând o stare de oxidare violentă. Acest material, capabil să ardă (adică să ia foc) este numit total greşit: inflamabil, ceea ce înseamnă: care nu ia foc, neflamabil. De ce materialele care pot lua foc nu se numesc flamabile şi materialele care nu ard nu se numesc inflamabile ? Din cauza leneviei lingviştilor „academici”.

 i) În ultimul timp, în virtutea debitărilor „savante” de corectări ale scrierii culte, tot mai des se utilizează forma: creează în loc de crează. Desigur, ştiinţa elementară despre lingvistică cere cunoaşterea pronunţiei în hiat (disilabic) şi în diftong (monosilabic). Dacă voi citi corect forma creează, aceasta va fi: cre-e-a-ză, ceea arată fără echivoc că forma este greşită, dar dacă voi citi ea în diftong: cre-ea-ză, se vede că introducerea artificială a unui e în cuvânt dă numai o aparentă corectitudine; corect este: crează  (cre-a-ză), pentru că infinitivul verbului este a crea (cre-a) şi NU a creea (cre-e-a). Similitudinea lui a crea cu verbul a lucra, invocată de lingviștii contemporani, este o bagatelă, care arată mai degrabă impotența acestor schimbători decât calitatea academică. Nenumărate verbe, precum a aglutina, bura, conta, diminua, evalua, fora, gonfla, imuniza, jubila, loba, monta, para, săra, vota etc. se formează la indicativ prezent, persoana a III-a şi la singular imperativ prezent, introducând între terminaţia fiecărui verb şi litera precedentă, vocala e, urmată de silaba ză: cont/ea/ză, jubil/ea/ză, lob/ea/ză etc. Se observă că oricare din verbele citate, inclusiv  a lucra, NU are litera e, aşa cum are verbul a crea, şi nici unul din acestea NU capătă (prin conjugare) decât o singură silabă în plus faţă de cuvântul de bază: con-tea-ză, ju-bi-lea-ză, lo-bea-ză. Să vedem câte silabe capătă în plus a crea prin inserarea unui e în cuvânt: cre-e-a-ză. Patru! Câte silabe are cuvântul de bază: cre-a? Două! Deci iniţiativa (dictatorială), în  speţă  în acest caz, a învăţământului românesc este cel puțin lipsită de temei.         

  O cu totul alta este situaţia în cazul cuvintelor: România, Maria, mândria, unde într-adevăr  lipseşte un i pentru o prununţie corectă. Priviţi: Ro-mâ-ni-a; deci ultima silabă nu este ia cum pronunţăm în mod obişnuit (greşit), ci este a, pe care dacă l-am pronunţa în locul lui ia (care nu există!), ar suna total neplăcut. Silabația, însă, ne dă de gol. Şi lipsa literei я se resimte, aşa cum arătam mai sus.

 j) O altă anomalie lingvistică o constituie superlativul absolut impus de către academicieni prin adverbul foarte. Culmea e că nu există calificativ de apreciere mai relativă decât foarte!! În orice hiperbolă, în orice exprimare exagerată, în orice apreciere subiectivă, în orice evaluare prezumtivă, adverbul foarte este nelipsit! Adevăratul superlativ absolut îl constituie, însă, cel mai – opinie cu care, fireşte, ateii nu sunt de acord, pe motiv că în alte sisteme (fizic determinate) există un alt cel mai. Să presupunem că aceştia au dreptate şi, în acest sens, dăm următorul exemplu banal. În cadrul unui sistem determinat fizic avem patru bile: una cu diametrul de 2 m, una cu diametrul de 5 m, una cu diametrul de 200 m, iar alta cu diametrul de 205 m. Să le apreciem. Conform teoriei false, dimensiunea de  200 m este apreciată cu calificativul de superlativ absolut: foarte mare (pentru că nu putem spune despre aceasta că e mai mare, întrucât cele de 2 şi respectiv de 5 m NU sunt mari!), iar cea de 205 m este apreciată cu calificativul de superlativ relativ: cel mai mare!! Cu toate că teoria este cel puţin bizară, ea este unanim acceptată. De ce? Foarte simplu! Dacă s-ar accepta teoria justă, logică, s-ar accepta şi Dumnezeul Unic! Dumnezei sunt pe toate drumurile. Sunt dumnezei mici, mari şi foarte mari. Conform teoriei (false), un Dumnezeu foarte mare reprezintă superlativul absolut! Iată cum falsul lansat devine pentru naivi şi superficiali adevăr, în antiteză cu Adevărul (absolut), Care Se identifică prin Cel mai Mare Dumnezeu – Dumnezeul Unic Absolut.

 k) În actuala vorbire publică (la posturile de televiziune, de radio, în presa scrisă, în pieţe etc.) se îmbrăţişează tot mai mult grobianismul prin utilizarea uzuală a expresiilor de tipul: ce Dracu’, la Dracu’, du-te Dracului, al Dracului de bine, al Dracului de rău, pe toţi dracii etc. Mai mult, în orice expresie în argou, tradusă în româneşte din altă vorbire, în speţă din cea americană, este nelipsit acelaşi mentor – Dracul.

   Este logic că dacă admitem efectul având cauză, nu putem pune efectul pe seama hazardului! Dacă limba şi poporul român are în conţinut pe drac-ul (pe care îl mai alintă şi naiba), e absolut normal ca motivul, cauza să-l constituie faptul că poporul român este stirpe romană (nu doar o ţară latină!) şi din acest motiv, cel invocat zi de zi este propriul dumnezeu: Fiara romană – denumită, alegoric, dracon, în româneşte drac. Din nefericire, însă, Dracon-ul este identificat cu Diavolul şi Satan!...

    Aşa cum ştim, dumnezeul răului (2 Corinteni 4.4) este denumit în Biblie: Diavolul (ho Diabolos) şi Satan (ho Satanas). În cartea Apocalipsa, care înseamnă: dezvăluire, destăinuire, revelare, apare şi informaţia despre păcatul originar şi despre autorul acestuia (Diavolul şi Satan), denumit aici şi: Draconul (ho Drakon) şi Şarpele cel vechi (ho ofis ho arhaios). Denumirea utilizată de către apostolul şi profetul Ioan este o pură alegorie, reprezentând Fiara de la sfârşitul vremurilor, cu şapte capete, zece coarne şi zece diademe, care, cum se ştie, este prezentarea alegorică a imperiului mondial condus de către Satan – descris în viziune cu acelaşi chip al Fiarei şi denumit ca atare: ho Drakon (în italiană – il Dragone, în engleză – the Dragon, în germană – der Drache, în rusă – Drakon etc).

  Scriptura şi în special Apocalipsa ne prezintă această Fiară (a opta) ca fiind imperiul Roman refăcut (Apocalipsa 17.11) şi, coincidenţă sau nu, România este singura ţară latină care nu are nume propiu, utilizând pentru identificare statală doar un apendice al Romei !! Din acest motiv, nu este de mirare că poporul acestei ţări nu pronunţă în vorbirea curentă niciodată: Dumnezeul meu sau Domnul meu, fiind singurul popor care îl invocă, atât în scris, cât şi în vorbirea curentă, aproape exclusiv: pe Dracu’, ajungând până acolo încât orice text vulgar, orice injurie, orice onomatopee (!), traduse din engleză, americană, spaniolă, franceză să aibă în conţinut pe dracu’!

   Este mai mult decât intrigant faptul că scrierea română a Bibliei are pentru Dracon-ul din Apocalipsă un cu totul alt cuvânt şi anume: balaur, fără nici o justificare etnică, lingvistică şi, mai ales, scripturală! Şi ciudeţeniile româneşti nu se opresc aici. Aproape peste tot în Scriptură (trad. Cornilescu ed. 1921), denumirile: demon şi diavol (cuvinte şi proprii şi comune) sunt substituite cu cuvântul drac, care dacă ar fi să-l considerăm derivat de la Drakon, ar trebui să fie înscris în Apocalipsa cap. 12 (unde se găseşte în scrierea originală, dar nu se găseşte în scrierea românească!) şi NU ar trebui să fie folosit sub nici o formă la plural, ca substantiv comun, Drakonul fiind unic şi având, din acest motiv, numai singular.

l)  În sfârșit, manifestarea degringoladei limbii române se remarcă și prin folosirea excesivă și generalizată a cuvântului poveste, respectiv a povesti. Nu mai este posibil să auzi cuvintele: relatare, descriere, expunere, discuţie, informaţie, întâmplare, disertaţie. Totul este poveste!! Un accident grav, o catastrofă şi orice nenorocire constituie o poveste!! (Bunicule, spune-ne o poveste...)

[Extras din blogul: ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA SOCIETĂŢII UMANE, postare pe care o puteţi consulta trimiţând un e-mail: grapsimoaleten@gmail.com]